Cand eram mai mica adoram cateii si mai ales cei cretulini si mici care stateau cu coada in sus si latrau ca nebunii la cainii mai mari. Era imposibil sa nu innebunesti dupa ei si sa vrei sa ai unul. M-am rugat mult de parinti pe la 12 ani sa imi ia si mie un caniche insa a trebuit sa astept ceva vreme, caci promisiunile s-au lasat asteptate. N-am inteles de ce, ca doar la urma urmei aveam toate conditiile: stateam la parter, aveam o gradinita in spatele blocului si iesire din balcon catre ea, gradinita era mare si avea loc si de un caine care sa zburde si sa zbiere pe acolo.
Intr-o duminica seara, stateam in fata blocului cu prietenii si vine tata deodata si ma cheama in casa. Am zis ca am facut cine stie ce, dar se pare ca ma astepta ceva colosal in casa.
Am intrat, si in bucatarie era un ghemotoc de blana, alb cu negru, cret tot, iar de frica mea a intrat repede sub frigider ca nu cumva sa ii fac ceva. Asta era surpriza mea, un catel mititel, pe care de ceva timp il tot asteptam.
L-am avut vreo trei ani, cred ca a afost cea mai lunga relatie a mea cu un animal. De regula am ghinion la animale si nu prea le tin mult. Fie mor, fie fug, fie pur si simplu le da mama afara. Doar am avut o tendinta de mica sa aduc pisici si caini in casa, la un moment dat chiar soricei gasiti prin canalizare sau pasari lovite etc. Cert era ca oferta mea fata de mama era variata iar stimabila avea de unde sa aleaga.
Cu Zdreanta – acesta i-a fost numele, a fost altfel. Ei l-au adus si ei l-au introdus in familie. Normaol ca alocatia mea se ducea pe vaccinarile lunare si pe mancare, ca doar voiam sa fiu o mama responsabila.
Poate nu am fost suficient. Saracul nu mai este. Nu din cauza ca nu am avut grija, ci din cauza ca era de mic pui bolnav grev. Avea crize de epilepsie. Multa energie si bani am bagat in tratarea lui insa nici o sansa. Era un catel normal, insa cand il apuca, nu mai aveai ce sa-i faci. Incepea sa zbiere si sa fuga prin casa, sa urle, de parce cineva il omora, il schingiuia.
In cele din urma am decis sa il ducem la tara, cu inima franta, ca am petrecut atat cu el, am avut multe amintiri si multe doroboate, dar ne-am gandit la binele lui, deci la tara, unde avea mai mult spatiu de alergat. Desgur cu mancare periodica dusa si vizite la fel.
Rocky Zdreanta al meu insa s-a atasat de o stana unde erau vreo 4 dulai si ramanea mereu flamand. Cand l-am vazut prima data dupa o perioada de timp, am zis ca mor, pur si simplu mi se rupea inima, numai nu vorbea cainele ala sa il ia acasa. Asa era de slab si de suparat ca am zis „gata!”, si a venit acasa. Din pacate mult nu a mai rezistat, intr-un final s-a dus „in raiul cainilor” asa cum imi placea sa zic, ca doar toti cainii merg in rai.
Catelul meu mult iubit Zdreanta a vrut sa moara acasa, acolo unde prima data s-a speriat de mine si acolo unde ne certam sau ne fugaream, in sanul familiei lui adoptive.
Intr-o duminica seara, stateam in fata blocului cu prietenii si vine tata deodata si ma cheama in casa. Am zis ca am facut cine stie ce, dar se pare ca ma astepta ceva colosal in casa.
Am intrat, si in bucatarie era un ghemotoc de blana, alb cu negru, cret tot, iar de frica mea a intrat repede sub frigider ca nu cumva sa ii fac ceva. Asta era surpriza mea, un catel mititel, pe care de ceva timp il tot asteptam.
L-am avut vreo trei ani, cred ca a afost cea mai lunga relatie a mea cu un animal. De regula am ghinion la animale si nu prea le tin mult. Fie mor, fie fug, fie pur si simplu le da mama afara. Doar am avut o tendinta de mica sa aduc pisici si caini in casa, la un moment dat chiar soricei gasiti prin canalizare sau pasari lovite etc. Cert era ca oferta mea fata de mama era variata iar stimabila avea de unde sa aleaga.
Cu Zdreanta – acesta i-a fost numele, a fost altfel. Ei l-au adus si ei l-au introdus in familie. Normaol ca alocatia mea se ducea pe vaccinarile lunare si pe mancare, ca doar voiam sa fiu o mama responsabila.
Poate nu am fost suficient. Saracul nu mai este. Nu din cauza ca nu am avut grija, ci din cauza ca era de mic pui bolnav grev. Avea crize de epilepsie. Multa energie si bani am bagat in tratarea lui insa nici o sansa. Era un catel normal, insa cand il apuca, nu mai aveai ce sa-i faci. Incepea sa zbiere si sa fuga prin casa, sa urle, de parce cineva il omora, il schingiuia.
In cele din urma am decis sa il ducem la tara, cu inima franta, ca am petrecut atat cu el, am avut multe amintiri si multe doroboate, dar ne-am gandit la binele lui, deci la tara, unde avea mai mult spatiu de alergat. Desgur cu mancare periodica dusa si vizite la fel.
Rocky Zdreanta al meu insa s-a atasat de o stana unde erau vreo 4 dulai si ramanea mereu flamand. Cand l-am vazut prima data dupa o perioada de timp, am zis ca mor, pur si simplu mi se rupea inima, numai nu vorbea cainele ala sa il ia acasa. Asa era de slab si de suparat ca am zis „gata!”, si a venit acasa. Din pacate mult nu a mai rezistat, intr-un final s-a dus „in raiul cainilor” asa cum imi placea sa zic, ca doar toti cainii merg in rai.
Catelul meu mult iubit Zdreanta a vrut sa moara acasa, acolo unde prima data s-a speriat de mine si acolo unde ne certam sau ne fugaream, in sanul familiei lui adoptive.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu