Fără structură

“Uneori mă întreb pe ce se sprijină entuziasmul meu… şi cum poate fi sigur, dacă voi păşi pe el… la jumătatea drumului nu voi cădea în hău? …. mă enervează că e atât de frumos, de maiestuos…. dacă l-ai vedea prima oară ai spune că e făcut să reziste o eternitate…. Nu numai că nu ştiu dacă va rezista… dar şi coteşte neîncetat… urcă, coboară….“

Iniţial am vrut să scriu o critică la adresa “formelor fără fond”, pe care le întâlnim la tot pasul… dar mi-am dat seama că defectele mele, colţuroase, nu sunt încă şlefuite, astfel încât să devină calităţi.. aşa că nu voi posta… se spune că dacă vrei să schimbi lumea trebuie să fii tu schimbarea… şi sper că voi fi

Când construieşti pe minciuni sau iluzii… construieşti fără structură… poate să fie cel mai frumos lucru din lume.. la un moment, factorul potrivit îl va dărma….

Să spunem că am avea o fiară… sălbatică şi care acţionează după instinct…cum am dresa-o?

Nu ştiu de unde să naşte entuziasmul… poate dintr-o trăire.. ori se va fi născut la fel ca universul..

“Şi aş lăsa stele să cânte gloria campionilor“

Când suntem mai mult decât fricile noaste… decât lacrimile noastre, decât o simplă inspiraţie urmată de o, la fel de simplă, expiraţie. Mi se pare atât de frumos… nu ştiu cum de “trăim”, în acele clipe.

“Să cadă cerul!“

Să se facă ţăndări, pentru ce ar mai conta un cer… peste un pustiu… mi-e teamă de ceea ce va fi, nerespectând trecutul ce a fost prezent… în clipa în care ochii i-am întors şi am început a privi doar spre apus… cu mâinile peste urechi.. şi cu buzele pecetluite….

” Fiecare glas  se pierde într-o mare… şi nu provoacă cerculeţe.. ori valuri“

În idei ordonate….  într-un haos ce domneşte peste clipele, ce se întind înaintea punctului culminant… să păşeşti pe ele…. să le auzi ultimul suflu.. parcă bucurându-se că nu vor fi martore… la ce va fi dat a se întâmpla…. ca o urmare firească…. atât de firească încât e greu de înţeles….

Şi prin noroi de buze – născut din şiroaiele de lacrimi ce au brăzdat faţa şi au desprins buzele – nu se mai poate auzi decât  tăcerea cuvintelor ce ar fi putut fi…. şi nu se mai poate simţi decât umbra pătimaşă a săruturilor ce vor fi fost….

Relaţia de asemănare între incipit şi final arată o viaţă ratată…. incapacitatea de a evolua, din diferite puncte de vedre…..

“o umbră fu, pământului fără de oameni”

Nu ştiu cum ar fi dacă aş călca iarba primordială, prima iarbă – verde, grasă, neprihănită – pe care picior de om modern nu ar putea-o atinge, aşa cum minte de om contemporan nu ar putea imagina dragostea trăită de primii oameni……

Prinşi într-un permanent vârtej, de uitarea amestecată cu boabele cunoaşterii.. o să ajung să uit că aţi uitat de uitarea uitărilor mele….. şi prin încercări nepământene voi fi dat flacării iertării să se aprindă şi să purifice vreascurile… căzute din falnicii copaci, într-un moment de furtună creată de mâini prea mari…

“De se se aprind fulgerele pe boltă? Cine e supărat?”

Pierdut pe câmpuri de maci, te vei regăsi doar dacă rupi o petală şi o arunci în vânt…. privindu-i apoi mersul haotic – timp de o viaţă… sau te vei regăsi devenind esenţă, ridicată la cer de idealul florilor de a jertfi…

“florile rupte nu-şi au rostul”

Pe cine încerci să păcăleşti – când în vârtejul din tine te vei fi pierdut în clipa în care te-ai renegat  şi necunoscându-te în oglindă… te vei crede primul om pe care-l vei vedea…

 Suntem făcuţi din aceeaşi natură ca stelele, soarele, râurile, focul, dragostea… omul este singurul care nu-şi găseşte scopul…. încă…..