În Serbia am fost prima dată în 1990. În piaţa din Kikinda, unde românii se ocupau pe atunci cu vânzarea de diverse bunuri, adică, pe înţelesul tuturor, cu bişniţ. Eu nu mă ocupam cu asta, pentru că aveam doar 7 ani. Eu studiam doar produsele din piaţă, printre care mi-a rămas în minte ananasul inexistent la noi, şi, deci, nevăzut până atunci.
La Kikinda am fost din nou în 2007, după ce Serbia a renunţat la obligativitatea vizelor pentru românii membri ai UE. Dar nu m-am limitat doar la orăşelul ăsta adormit, ci am mers mai departe, descoperind o regiune şi o ţară asemănătoare Banatului nostru, dar parcă mai ordonată, mai curată, un pic mai civilizată, deşi, la prima vedere, niţel mai săracă. Am fost la Belgrad de vreo 5 ori (o adevărată capitală europeană, dezavantaj net pentru Bucureştiul haotic, balcanic şi murdar), la Novi Sad, la Zrenjanin şi Vârşeţ.
Duminică am fost la Subotica, în nordul Serbiei, la graniţa cu Ungaria. Subotica este, de fapt, Szabadka, un orăşel de vreo 99.000 de locuitori, cu o majoritate maghiară relativă, cu sârbi, croaţi, bunjevaţi, montenegrini şi alte naţii. Maria Theresiopel, că aşa se cheamă în germană, este un fel de melting pot, un fel de “Central Europe meets the Balkans”, bi-, chiar trilingv, cu străduţe curate şi case renovate, cu o primărie Secession şi multe clădiri în Jugendstilul maghiar, care îmi place foarte mult. La Subotica, al cincilea oraş al Serbiei, s-au născut doi mari scriitori, relevanţi pentru literatura Europei Centrale, Dezsö Kosztolányi şi Danilo Kis.
Mi-a plăcut atmosfera, mi-au plăcut străzile pietonale, catedrala catolică şi vilele “Gründerzeit”, parţial renovate, parţial sumbre în cenuşiul lor, din apropierea gării, mi-a plăcut inscripţionarea bilingvă şi tolerantă, statuile din curtea muzeului orăşenesc şi mâncarea absolut fabuloasă din “Boss Picerija” :)
La Kikinda am fost din nou în 2007, după ce Serbia a renunţat la obligativitatea vizelor pentru românii membri ai UE. Dar nu m-am limitat doar la orăşelul ăsta adormit, ci am mers mai departe, descoperind o regiune şi o ţară asemănătoare Banatului nostru, dar parcă mai ordonată, mai curată, un pic mai civilizată, deşi, la prima vedere, niţel mai săracă. Am fost la Belgrad de vreo 5 ori (o adevărată capitală europeană, dezavantaj net pentru Bucureştiul haotic, balcanic şi murdar), la Novi Sad, la Zrenjanin şi Vârşeţ.
Duminică am fost la Subotica, în nordul Serbiei, la graniţa cu Ungaria. Subotica este, de fapt, Szabadka, un orăşel de vreo 99.000 de locuitori, cu o majoritate maghiară relativă, cu sârbi, croaţi, bunjevaţi, montenegrini şi alte naţii. Maria Theresiopel, că aşa se cheamă în germană, este un fel de melting pot, un fel de “Central Europe meets the Balkans”, bi-, chiar trilingv, cu străduţe curate şi case renovate, cu o primărie Secession şi multe clădiri în Jugendstilul maghiar, care îmi place foarte mult. La Subotica, al cincilea oraş al Serbiei, s-au născut doi mari scriitori, relevanţi pentru literatura Europei Centrale, Dezsö Kosztolányi şi Danilo Kis.
Mi-a plăcut atmosfera, mi-au plăcut străzile pietonale, catedrala catolică şi vilele “Gründerzeit”, parţial renovate, parţial sumbre în cenuşiul lor, din apropierea gării, mi-a plăcut inscripţionarea bilingvă şi tolerantă, statuile din curtea muzeului orăşenesc şi mâncarea absolut fabuloasă din “Boss Picerija” :)
Drumul a fost o plăcere, şi datorită experimentatei noastre şoferiţe :) Thanks, Anca. Am simţit farmecul unor câmpii fără sfârşit, a unor drumuri tăiate drept printr-o nemărginire de câmpuri ordonat lucrate şi acoperite cu un strat subţire de zăpadă, despărţite de apa îngheţată a Tisei. Sate puţine, pustii, pierdute în ceaţă şi fum alb… şi un frig ce îţi taie respiraţia.
Pentru moment, e ultima excursie. La primăvară mai vedem. Până atunci, vorbim de business. Şi de Bucureşti.