Drumul umbrelor

Cind ne nastem, nu prea stim ce sintem, iar dupa ce mai crestem, nici atit. Nici eu n-am stiut multa vreme ce sint. Ma uimea sa constat uneori ca faptele mele, bune sau rele, treceau neobservate. Auzisem, mai tirziu, ( de la batrinii din sat, mai ales!) ca unii oameni se nasteau umbre. Nu se deosebeau de ceilalti, cum s-ar putea crede, din contra, erau ca toti celalti, numai ca nu puteau fi vazuti. Puteau intra in casele oamenilor pe ascuns, puteau asculta secretele acestora sau patrunde in intimitatea lor.

Eu (aveam sa afllu dupa casatorie) eram un fel de semiumbra, adica pe jumatate om, pe jumatate umbra. - Pot sa stiu si eu pe unde ai fost astazi? ma intreba adesea sotia mea. - Am fost tot timpul cu tine! ii raspundeam, povestindu-i de-a fir de-a par tot ce facuse de dimineata pina seara. Pesemne ca nu m-ai bagat in seama! - Am avut multe de facut! se scuza ea putin nedumerita de aparitiile si disparitiile mele ciudate. Cu timpul se obisnuise cu asta si nu ma mai intreba nimic. Marea mea problema, cu care nu ma obisuisem niciodata, era ca oameni nu-mi acordau nicio importanta de parca n-as fi existat. Intr-un fel, aveau dreptate, fiindca nu ma observau, eram o umbra, ceva abstract, peste puterea lor de intelegere. Mai grav, era ca nici nu ma auzeau, desi eu vorbeam aproape toata ziua, incercind sa le atrag atentia, sa ma fac inteles. Uneori, cind eram umbra, intram prin magazine, prin banci, prin chioscuri (dar pe unde nu intram!), de unde sustrageam produse si bani, fara ca ca cineva sa bage de seama. Pe linga mine misunau si alte umbre, care ma luau uneori in ris sau ma ignorau cu sesavirsire. Asa ajunsesem s-o cunosc pe Anastasia, care era o umbra adevarata, nu jumatate ca mine. - Te urmaresc demult! imi spuse ea intr-o zi. N-ai sa ma intelegi, dar cred m-am indragostit de tine! - De ce nu te-as intelege?o intreb - Fiindca tu judeci lumea ca oamenii. - Si ce este rau in asta? - Oamenii nu cred ca umbrele au suflete, ca sint capabile de sentimente! Ei ne confunda cu niste aberatii! - Dar ce sintem? - Fetele nevazute ale realitatii. Exista o lume a umbrelor, de unde venim si unde ne intoarcem ! O privesc uluit. - De acolo vin? - Nu, rise ea. Tu esti o umbra nascuta dintr-un blestem. Apartii mai mult oamenilor dect umbrelor! Tu ai puterea sa alegi! - Dar tu? - Eu, nu! Parintii mei au fost umbre! - Imi poti spune si care este rostul nostru pe Pamint? - Nu stii inca? se mira ea. - Nu. - Sa ajutam oamenii, sa le ghidam pasii, sa-i pregatim pentru viata viitoare, imi raspunse ea, pe nerasuflate. - Exista, intr-adevar o asemenea viata? - Inclusiv pentru noi! zise. Umbrele nu sint nemuritoare. Mor odata cu oamenii, daca nu stiai! - Nu stiam. - Asta te face si mai atragator. - Stii si cum ma cheama? - In lumea noastra esti cunoscut ca Gratian! Ma crezusem pina atunci atotputernic, dar Anastasia ma adusese cu picioarele pe pamint. - Imi poti spune cum poti fi indragostit de o umbra ? Zimbi din nou. - Simplu.

Imi placi, pur si simplu! - Stii ca sint insurat? - Stiu si ca o si iubesti. Nu o data m-am strecurat in dormitorul vostru frumos si v-am privit! Sper sa nu te superi! Ai facut-o si tu de multe ori! Simt cum pielea se increteste pe mine. - As fi caraghios sa-ti spun ca nu-mi placi, dar nu pot s-o parasesc pe Ioana! - Nu ti-am cerut s-o parasesti! il corecta ea. Lucru acesta se va intimpla oricum. Ioana te va parasi pentru altul. Voiam doar sa stii ca nu esti singur! Ramin mut de uimire. - Umbrele se casatoresc? o intreb intr-un tirziu. - Ca si oamenii, raspunse ea batind din palme. Sa nu-mi spui ca vrei sa te casatoresti cu mine! - Ba asta voiam sa-ti spun. Crezi ca pot? - Trebuie sa ceri o dispensa, dar e un fleac! Semiubrele trebuie sa decida ce vor sa ramina. Ori umbre, or oameni!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu