Despre agitatia geniilor mari

Lumea merge incet spre intelepciune", a zis odata Voltaire. De multe ori a zis el dimpotriva... Mi se pare demn de insemnat ca Anatole France a transcris amplificand tocmai aceasta sentinta optimista a patriarhului iritabil si satiric. France zice: incet dar sigur omenirea realizeaza visul inteleptilor. Poate ca amandoi isi vor fi facut in minte rezerva: mai mult incet decat sigur. Fiindca despre amandoi putem banui ca accesele lor de optimism umanitar erau mai mult sau mai putin facute de dragul ideii progresului, si pentru ca sade frumos filozofului sa fie macar uneori cat se poate de conciliant fata cu lumea cea mare. Fara indoiala, lucrul e plin de greutati. Mai intai, inteleptii singuri nu s-au inteles intre ei asupra visului pe care-l viseaza.

Aproape fiecare viseaza altfel. Care din atatea vise il va fi ales multimea spre realizare? si apoi, trecerea visului dintr-un cap intelept in acele, orisicat, mai putin intelepte, ale celor multi care sunt chemati sa-l realizeze, a avut mai totdeauna asa efecte modificatoare, incat inteleptul cadea, in fata lor, la grele ganduri. De obicei, inteleptii se tin departe de fierberile vietii. E greu de hotarat intrucat aceasta rezerva a inteleptilor fata cu norodul cel mare, rezerva care uneori merge pana la instrainare, a impiedicat pe cei multi sa realizeze mai repede visele inteleptilor. Trebuie amintit indata ca norodul n-are vreme, nici putere, si la urma urmelor nici gust, sa se intereseze de ce trece prin gandul filozofilor. Cred ca aceasta imprejurare lungeste si ingreuiaza mai cu seama drumul de la intelept la cetatenii cari au sa-i prefaca ideile in fapta. Oamenii au deci sa aleaga intre doua explicatii, sau sa le impace cumva pe amandoua. Pentru acesta e necesar sa nu uitam ca au existat si intelepti cari s-au amestecat foarte de aproape cu lumea. Nu vorbesc cumva de apostoli si profeti: persoana si functiunea acestora nu are rost decat prin multime si pentru ea; ci de ganditori propriu-zisi, de genii, cum am zice, stiintifice.

Socrat si Giordano Bruno sunt, mi se pare, cele mai perfecte exemplare de intelepti neastamparati. Socrat a fost desigur un geniu stiintific. A fost doar cel dintai, cat se poate sti, care si-a dat seama de natura ideilor generale, prin urmare de valoarea constiintei stiintifice insasi. A avut insa originalitatea sa renunte la stiintele propriu-zise, sa se intoarca de la dansele cu dispret chiar, ca sa faca excluziv morala "stiintifica" si aplicata. Fiul moasei ateniene s-a devotat, cum zicea, sa moseasca spiritele, pentru a le face sa deosebeasca preciz binele de rau. Dupa judecata lui, omul face rau numai din nestiinta, ori mai exact: fiindca nu cauta sa defineasca riguros ce e bine. Socrat avea apucaturi mistice: vorbea adeseori de un duh care-i da sfaturi, de glasuri care-i spun ce sa faca in caz de nedumerire. si l-au vazut oamenii pe malul marii, stand vreme lunga in nemiscare de fachir. Fara sa atingem cat de putin caracterul hotarat eroic al vietii sale, il putem numi, cred, un apostol pedant si humoristic. Vorbim, negresit, de metoda purtarii sale in public. si putem adaugi ca trebuie sa fi exasperat lumea ca un copil dracos si farsor pana la perversitate.

O viata intreaga au rabdat atenienii sa le iasa in cale peste tot si oricand, l-au rabdat sa-i inchizitioneze fara preget cu ironiile lui chitibusare. Platon, se intelege, potriveste dialogurile asa ca adversarii lui Socrat nu zic mai mult decat da, nu, desigur sau din contra - replicile lor sunt rareori altceva decat ison deghizat. S-ar putea zice ca atenienii si-au inghitit multa vreme obiectiile, si de aceea au replicat, la urma si dintr-odata, atat de brutal. Lunga gluma pedanta s-a sfarsit intr-o tragedie simpla si posomorata.